Oraș cu porumbei sălbatici

Noi doi, numai doi, mai spunem DA, cand vrem să zicem invers, mai proclamăm imperii mari de ger,
Mai ofensăm părinții prin uitare, mai umilim pe cei care ne cer.
Mai traversăm o lacrimă cu barca, ne mai permitem nopți de carnaval,
Mai povestim iubitelor coșmaruri, mai adormim in coama unui cal.
Și dintr-odată, adormim pe-o bancă,
În mijlocul unui oraș străin, și numai niște porumbei sălbatici, asupra noastră, de prin piețe, vin.
Ni se așează pe genunchi și umeri, pe frunți se prind cu cel mai mare jind
Și se apucă să ne scoată ochii, cu ei în pliscuri plecând fâlfâind
Și iată cum, încet încet, pe bune frumoșii porumbei țin loc de corbi, și noi, care murim, luam aminte, de ce vom deveni cu toții orbi.

A.P

Let's play...

Ce lucruri frumoase...

Zâmbete, raze de soare, copilărim ca la vârsta la care nu aveam grija zilei de mâine, ci doar grija soarelui care nu mai avea să iasă, în zilele ploioase.

Motivele lacrimilor copilăriei ne fac acum să râdem, iar lucrurile haioase ne deschid pofta jocurilor de altă dată.

Creștem, dar nu devenim mai plictisitori, ci ne jucăm diferit. Nu devenim serioși, ci doar ne maturizăm frumos. Nu îmbătrânim, ci doar căpătăm  mai multă experiență.

Oricum ar fi, ne vom juca. Copilul din fiecare dintre noi se naște odată cu prima dată când vedem lumina zilei și nu moare niciodată. E prezent în tot, în camera în care te trezești de dimineață, care e aceeași, deși ai renunțat la plușuri, mașinuțe și alte lucruri care țin de copilărie și ai optat poate pentru ceva mai "matur", e prezent în locurile în care te jucai, deși arată altfel, schimbate de timp și natură, e prezent în prietenii tăi care evident sunt schimbați și ei.

Uităm anumite părți ale copilăriei, dar niciodată nu uităm să fim copii și de câte ori putem să ne amintim de copilul din noi.

Deci...

Hai să ne jucăm...

Pass into silence...

Am uitat să scriu rânduri şi rânduri care îmi fac sufletul să zâmbească. Am uitat să ascult, am încetat a mă mai înţelege şi a mai înţelege pe cei care mi-au oferit timpul şi înţelegerea lor.

Am uitat să mai iubesc, am uitat cum e să-mi mai fie dor de tine sau de el. Am uitat a mă mai bucura de lucrurile mărunte şi am încetat a mai oferi încredere.
Acum se consumă un nou calendar pe un perete prost văruit şi eu am început a scrie ce gândesc.
Am o multitudine de gânduri şi la fel de multe lucruri de spus.
Am iertat....
Am desenat....
Am rănit....
Te-am pierdut....
Am câştigat şi am învăţat cum e să iubesc.
Mi-am amintit cum e să-mi fie dor şi cum să ascult din nou. Acum mi-am amintit şi tot acum am început să scriu din nou. Noi cuvinte aşteaptă să fie scrise, noi gânduri izvorăsc din dorinţe ascunse...

Rareori medităm stând în picioare şi mai rar mergând. Din înverşunarea de a ne păstra poziţia verticală s-a născut fapta. De aceea, ca să protestăm împotriva mărşăviilor ei, ar trebui să imităm poziţia cadavrelor.