Preţuim amintirea micilor gesturi de bunătate când mai toate celelalte lucruri au fost date uitării...

"Trebuie mai mult decât un măr,
Să umpli un paner.
Trebuie mai mult decât un pom,
Să cânte livada sub cer.
Dar nu trebuie decât un om,
Pentru ca un dram de bunătate
Să lucească asemeni unui măr,
Pe care să-l împarţi pe jumătate." M.C


Preţuim amintirea micilor gesturi de bunătate când mai toate celelalte lucruri au fost date uitării...

Cine suntem?

"Cine suntem? Ca un strigăt identitar, cu scop de trezire a conștiinței naționale. Abia se articulase neamul acesta într-o dimensiune mai civilizată, abia crescuseră florile de cultură, de artă și de viață normală, că a venit ciuma roșie.

50 de ani românul nu a mai fost în hotarele firii, ci în cele ale unei abstracțiuni. A fost silit sa abdice de la gândirea omului răsăritean, ca întruchipare a spiritualității creștine ortodoxe, la mentalul de supraviețuitor al omului estic, prizonier al ghetoului comunist. Și, astfel, în urma acestei traume, românul de astăzi a ajuns să trăiască non-identitar în propria-i țară. În această poziție ne-a surprins, cu garda jos, derutați și distruși sufletește. În fața unui nou neant, suntem obligați, oare a câta oară, la un demers identitar. Cine suntem? Sau, mai bine zis: Cine mai suntem? Acesta este strigătul de alarmă a timpului pe care îl trăim. Cine suntem nu este egal cu cine sîntem.

Identitatea unui neam, ca și aceea a unui om, apare cu mult mai mult timp înainte ca ea să devină observabilă. Existența nu este egală cu aparența sau cu apariția, așa după cum adevărul nu este egal cu exactitatea. Astfel, identitatea unui om ca și a unui popor rămâne o taină. Iar taina, nu se trăiește, ci te trăiește. Identitatea unui om nu se legitimează numai în vizibilul istoric, ci este plină de necunoscute și că ea creează o nouă perspectivă asupra lumii, o altă cale de abordare și un salt, nu către evoluția speciei, ci către desăvârșire.

Antrenamentul de uitare la care este supus popporul român, astăzi face ca gândirea și inima să se rotească pe loc și, din această rotire în gol, o dată cu trecutul, dispare și viitorul.
El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. O umanitate biciuită de prezent, în viteza asta continuă stă cu capul în pământ. Nu-l va mai ridica niciodată spre stele.
Poziția noastră în prezent devine vertical - bipedă numai dacă privim în trecut și ni-l asumăm.
Cum ar putea un eveniment petrecut acum câteva sute de ani în inima unui popor, să marcheze esențial reacția lui de azi? Și totuși, gravitația există!
Căci memoria asta înseamnă: atracția de la distanță.
Iar un neam fără gravitația memoriei este sortit pieririi."

"Cine suntem" - DAN PURIC

Un destin scris pe batistă.

"Tremura lumina de la candelă peste pleoapele vinete, duse afund, în orbitele mari.

Am ridicat ochii, cu toate durerile și revoltele răscolite și împletite în mine și-am zburat spre cer o rugăciune fără cuvinte și înverșunată, scrâșnită, ca o chemare din urmă și ca un blestem.

Soarele își juca lumina toată pe batistă - soarele nesimțitor de frumos și de strălucitor. Destinul tuturor era scris acolo, în peticul de nansuc din mâna ca de var. Se încovoiau în picurii roșii toate elanurile ca niște maci cu trupurile frânte și murise neștiut, ca un copil în scutec, zvârlit pe maidan - cel din urmă vis al copilăriei.

Scrisesem pe batistă, ca pe o unică filă de calendar."