Noapte de iarnă.

Pământul tot e amorțit de zăpadă.
Visăm să trecem de la iarnă la primăvară cu un singur pas, ca la șotron. Soarele însă, uită să răsară, în tot este atâta nepăsare, atâta pustiu și la fel de multă uitare.
Mai ninge mărunt, iar ciorile se strigă pe nume, plutind în burnița dimineții ca niște petice furate de vânt din vitrina unui magazin, smulse parcă de un vârtej în înalțime și lăsate apoi să cadă, plutind alene și în stoluri, peste oraș.
Chiar si luna e fără de viață, trecând pe cer ca dusă de urgie, arătând ca un sloi rătăcitor de gheață.
Primăvara ne minte pentru a nu știu câta oară. Ne lasă triști, uitându-ne spre cer, fără nici un gând, parcă înghețați de iarna nemiloasă ce își face simțită prezența.
În suflet, însă se naște bucuria la gândul zilelor de primăvară, ce mai devreme sau mai târziu vor veni.

Dacă ți-ar fi viața scrisă în stele, ai iubi mai mult universul?

Dacă ți-ar fi viața scrisă în stele, ai iubi mai mult universul?
Fiecare clipă trăită e undeva întipărită, fiecare zâmbet face soarele să strălucească mai mult timp, fiecare lacrimă a ta face ca înaltul cer să plângă. Fiecare om își are locul lui bine stabilit în imensul univers. Cu fiecare pas pe care îl faci în viață ești mai aproape de misterele ce se ascund în fiecare lucru pe care mai devreme sau mai târziu l-ai considerat banal.
Nici măcar cu gândul nu am reuși să străbatem universul, nici dacă am dori cu cea mai mare înverșunare nu am reuși într-o viață să-l descoperim. E un neant, e ceea ce te plictisește și te face curios în același timp.
De-a lungul timpului au fost puse întrebări la care am primit sau nu un răspuns, dar când vine vorba de a descoperi ceea ce se numește univers, răspunsul este același : universul este nesfârșit.

”Universul este un cerc al cărui centru este pretutindeni, iar circumferința nicăieri.”
Blaise Pascal

Omul.

Proprietatea de bază a inimii este structura sa musculară, iar principala proprietate a unui mușchi este faptul că noi nu-l înțelegem. Cu cât știm mai mult despre ele, cu atât înțelegem mai puțin. Și se pare că vom ști totul și nu vom înțelege nimic. Dar ce te faci, când acest sistem de cea mai înaltă complexitate, care este omul, este supus torturilor, chinurilor insuportabile și inimaginabile, atât fizice cât și sufletești, și când programul genetic de autoreglare este dat complet peste cap, când viața ca viață este distrusă, fără să fie ucisă, și când nimic nu se mai poate reface? Ce se întâmplă, atunci când natura ca natură e răpusă și, totuși, omul rezistă, pe baza unei necunoscute, prinde puteri nebănuite, transfigurează suferința?

Ce poate să facă peștișorul cel mic, urmărit tot timpul de peștele cel mare? Să învețe să zboare!

D.P

Un bilet spre fericire.

Un drum de parcurs, fără prea multe eforturi.
O cărare umbrită de crengile grele ale copacilor supăraţi pe vreme.
E nevoie de curaj.
Aventurează-te, fă-o, lasă-ţi sufletul şi frumuseţea chipului să lumineze tot ce e umbrit, tot ce te face să închizi bucuriile vieţii într-o cutie.
Ridică-ţi mâinile obosite de trecerea timpului parcă mult prea repede şi spune-ţi ca DA! POŢI!
Oferă-ţi şansa unei poveşti frumoase cu un început, dar fără sfârşit.

Uită-l, găseşte-l...
Iubeşte-l...