"Primele ploi ale toamnei îmi aplecau aripile."

Toamna, "anotimpul incendiilor, al sinuciderilor și nenorocirilor", paralizează elanurile. Zburdălnicia copiilor, avânturile, dorul de spații se ofilește. Devin triști, morocănoși.

Nu numai toamna, dar și celelalte anotimpuri capătă alte semnificații față de imaginile obișnuite, devenind purtătoarele unor simboluri deosebite de cele cunoscute. Cele mai puternice și tulburătoare reacții le stârnesc anotimpurile de tranziție: primăvara și toamna. Primăvara redeșteaptă elanurile vitale și oferă posibilitatea evadării din "casa cu nebuni", dă iluzia unei vieți libere și în același timp sentimentul stăpânirii depline a universului. Toamna, e începutul declinului sufletesc. Și totuși nici chiar primăvara n-are pentru copil, înfățișarea pură, explodând de vitalitate și frumusețe, așa cum o percepem de obicei. Dimpotrivă, chiar primele ei semne împrumută ceva din insalubritatea acelor locuri: "Primăvara intrase pe bariera orașului ascunsă în pelerina nopții și fără veste, cu ploi repezi, să spele copacii și acoperișurile de albul murdar al zăpezii și să gonească de pe maidane în stoluri, cum veniseră, ciorile."

De acum vine toamna, copiii traiesc cinci - sase luni o viață "moartă", de aceea toamna e un anotimp urât, așteptat cu spaimă: "Primele ploi ale toamnei îmi aplecau aripile."

De obicei omul de la oraș receptează toamna dintr-o perspectivă acut depresivă pe care, n-o încălzește nici o undă de poezie.
Copiii o imaginează sub înfățișări hidoase.
"- Cum crezi tu că e toamna?"
"- Eu zic că e o cumătră urâtă și rea, cu picior de lemn, ori o ființă copleșită de tristeți, griji și necazuri."